“Primii 100 de km i-am alergat cu picioarele, iar următorii 108 km i-am alergat cu inima”- Povestea celor 208 km în 24 h
Zeci de echipe a câte 20 de alergători au concurat la Ultramaratonul din Galați pentru o cauză nobilă, în sprijinul Asociației pentru Părinţi şi Copiii cu Autism din Galaţi. Au fost 24 de ore de alergare continuă, determinare, motivație și cu multă adrenalină.
Costel Rotaru a dat dovadă de multă ambiție, voință și curaj! Deși a recunoscut că a fost un traseu destul de dificil, a reușit să câștige proba. Primii 100 de KM i-a alergat cu picioarele, iar următorii 108 KM i-a alergat cu inima.
Sperând că sunteți la fel de entuziasmați ca și noi să aflați povestea celor 208 KM parcurși în 24 ore, vă împărtășim experiența colegului nostru, Costel Rotaru:
- Ce te-a determinat să participi la această competiție?
În momentul în care am aflat de această competiție alergam de foarte puțin timp, eram la început, abia descoperisem ce înseamnă să alergi 10-12 km. Nu știam prea multe lucruri despre concursuri, dar această cursă mi-a atras atenția. Mi-a plăcut foarte mult ideea de a alerga pentru o cauză nobilă și că pot avea un aport în a-i ajuta pe acei copii. Sunt o persoană căreia îi plac provocările, așa am fost de mic copil, mereu mi-au plăcut situațiile care m-au scos din zona de confort. Acest ultramaraton era perfect pentru mine, întrucât puteam să alerg atât în scop caritabil, cât și pentru a-mi testa corpul din punct de vedere fizic și psihic.
- Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat pe traseu?
Cu toții știm că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, speram ca măcar de această dată să nu se adeverească. Prima provocare a fost să-mi mențin ritmul de alergare și să respect programul stabilit de acasă. În mare parte mi-a ieșit, dar nu așa cum îmi planificasem eu. O altă provocare a fost să mănânc în timp ce alerg, este destul de greu, mai ales că de mute ori nu simțeam senzația de foame, dar trebuia s-o fac, pentru a rezista. Cea mai mare provocare a venit la sfârșitul zilei, o ploaie torențială cu vânt, care a durat toată noaptea. Atunci s-a produs un blocaj și am dus o luptă psihologică: mă retrag până se oprește ploaia sau continui să alerg asumându-mi toate riscurile?
- Cum ți s-a părut alergarea pe timp de noapte? Cum a fost pentru tine mental?
A fost cea mai grea parte din această competiție și nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care au rămas să alerge în acele condiții. Cu lăsarea nopții, durerile s-au accentuat, uneori veneau pe rând, alteori toate în același timp. Știam că o să fie o noapte lungă și că trebuie să rezist până la final. Poate pare ciudat, dar o parte din mine s-a bucurat că am alergat pe o astfel de vreme. Știam că la final voi fi mult mai puternic decât dacă aș fi alergat pe o vreme perfectă, cu un cer senin și o lună plină care să-mi lumineze cărarea. Să alergi 12h în ploaie și să tremuri de frig, este un test destul de dur. Nu există compromis sau slăbiciuni în astfel de situații, trebuie să fii aspru cu tine și să nu cedezi. Mental am fost 100% pregătit, nu m-am gândit nici o secundă să merg (nici măcar 10 pași) sau să renunț.
Însă cel mai interesant lucru s-a întâmplat când mă aflam la km 165. Era ora 5 dimineața și mai aveam încă 5 ore până la linia de finish. Abia așteptam să se lumineze, speram că se va mai încălzi puțin. În timp ce eram prins cu gândurile mele care zburau în toate direcțiile, dintr-odată s-a întâmplat ceva ce nu credeam că mi se va întâmpla vreodată. La un moment dat n-am mai văzut lumina frontalei, eram ca într-un vis, însă picioarele mele continuau să alerge. Cred că a durat în jur de 5-7 secunde, îmi auzeam doar pașii… apoi m-am trezit speriat și am realizat că am adormit în timp ce alergam. După acest moment m-am simțit mai bine, creierul meu tocmai își luase o pauză binemeritată.
- Ai întâmpinat dificultăți, ai avut probleme cu picioarele sau probleme digestive?
În prima parte a zilei totul a mers perfect. Mă simțeam bine, mâncarea îmi dădea energia de care aveam nevoie, iar picioarele erau ușoare și răspundeau foarte bine. Însă pe la kilometrul 80 au început să apară problemele digestive. Nu mai puteam mânca și bea apă, întrucât tot ce consumam îmi provoca crampe abdominale. Câteva ore am alergat fară să mănânc nimic, știam că nu este o idee bună, dar durerile erau foarte mari. Într-un final crampele au trecut și am reușit să mă hidratez și să mă bucur de mâncare.
Pe la kilometrul 120 au apărut durerile musculare, bășicile pline cu sânge din tălpi au început să usture foarte tare, iar fiecare pas pe care-l făceam era un chin. Cvadricepsii și gambele erau în agonie, dureri pe care nu le mai simțisem până în acel moment. Era exact așa cum îmi imaginam că o să fie. Pe la kilometrul 170, lucrurile au început să se înrăutățească, nu mai puteam înghiți mâncarea, decât dacă o combinam cu apă. La kilometrul 195 am simțit cele mai mari dureri. Picioarele deveniseră foarte grele, glezna stângă era umflată, iar bășicile din tălpi usturau mai rău ca oricând. Mă aflam la o oră de finish, iar toate acestea chiar nu mai contau, le simțeam și le acceptam.
- Ce ai simțit când ai trecut de linia de finish?
A fost un moment extrem de plăcut. Imediat după finish, cei din echipa mea au sărit să mă felicite, crainicul concursului era entuziasmat și a anunțat cu putere în microfon că s-a depășit distanța de 200 de km, totul părea ca într-un vis și era unul foarte frumos.
A fost primul moment după 24h în care corpul meu s-a relaxat. Am mers către cortul nostru, acolo m-am așezat pe un scaun și mi-am sprijinit capul între palme, apoi cineva a venit și a pus două pături peste mine, pentru că tremuram și trebuia să mă încălzesc. N-am apucat să spun nici măcar două cuvinte și lacrimile au început să-mi curgă pe obraz. Erau lacrimi de fericire, asta pentru că reușisem să duc cursa până la capăt fară să cedez. Dar au fost și lacrimi de durere, pentru că în acel moment, toată durerea pe care o ignorasem în ultimele 12h, se năpustea asupra mea în timp ce stăteam ghemuit pe acel scaun. Un ultramaraon de 24h îți schimba mentalitatea, nu vei mai fi niciodată la fel, vei fi mult mai puternic și mai încrezător în tine.
- Cum te-ai pregătit pentru această cursă de 24 de ore?
Nu m-am pregătit special pentru această competiție, pur și simplu m-am antrenat cum o fac de obicei. Să te pregătești pentru un ultra de 24h ai nevoie de timp. Timpul nu mi-a permis să alerg curse lungi și să acumulez destul de mult volum săptămânal. Pregătirea mea a fost mai mult mentală. În ultimele 2 luni m-am gândit în fiecare zi la acest concurs și mi-am făcut zeci de scenarii. Poate pare puțin nebunesc ce voi spune acum. De multe ori stăteam în pat întins pe spate, având ochii închiși și îmi imaginam cum alerg la această competiție. Vorbeam cu mine și îmi spuneam că va fi greu, că voi avea bășici cu sânge și că durerile musculare vor fi mari, că voi fi tentat să renunț sau să nu dau totul, în ideea că va fi și anul următor o ocazie. Când durerile au apărut, eu doar le-am acceptat, nu m-au luat prin surprindere. Chiar dacă fizic nu le mai simțisem până atunci, psihic știam că așa se va întâmpla și eram pregătit pentru a le duce cu mine până la linia de finish.
- Când ai descoperit pasiunea pentru alergat?
Pasiunea pentru alergat am descoperit-o în urmă cu aproximativ 1 an de zile. Țin să precizez că înainte uram să alerg, nu-mi placea să transpir excesiv și să-mi simt inima în gât, acest disconfort mă făcea să nu alerg nici măcar 1km. Însă dragostea pentru munte m-a făcut să iubesc alergarea. Prima dată am început să alerg pe munte, însă alergam doar la vale, îmi placea să mă las în voia gravitației și să mă simt liber. Doar că nu puteam să o fac atât cât îmi doream, lipsa antrenamentului își spunea cuvântul. Mi-am dat seama că trebuie să încep să alerg în timpul săptămânii pentru a crește capacitatea la efort. Prietenii cu care mergeam și încă merg pe munte sunt ultramaratonisti, mereu îi auzeam vorbind de concursuri și cât de faină este atmosfera și toate trăirile pe care le simți în timpul unei curse. Așa că am luat decizia să particip la primul meu concurs de alergare montană, Retezat SkyRace, la traseul Custura care are 28 de km, asta se întâmpla în luna iunie 2021. A fost dragoste la prima participare, iar din acel moment viața mea s-a schimbat total.
- Ce le-ai recomanda viitorilor alergători care vor concura la un astfel de ultramaraton?
Ai nevoie de un motiv puternic pentru a te înscrie la un ultramaraton de 24h. Pe lângă pregătirea fizică, recomand mult focus pe partea mentală. Trebuie să te automotivezi constant și să-ți iei angajamentul că nu vei renunța, indiferent câte dificultăți întâmpini pe traseu. Corpul te va asculta, atât timp cât ai un psihic puternic. Vor fi multe momente în care vei dori să abandonezi lupta sau vei simți că nu ești în stare sau vei fi acaparat de dureri...în acel moment trebuie să te setezi mental că vei reuși să duci cursa la bun sfârșit și să accepți durerea. Amalgamul de sentimente care te vor copleși la linia de finish întrece toată durererea pe care ai simțit-o în timpul concursului. CU CÂT MERGEM MAI SUS, CU ATÂT DEVENIM MAI PUTERNICI.
- La câte semi-maratoane/maratoane ai participat până în prezent?
Anul trecut a fost pentru prima dată când am participat la un semimaraton pe asfalt. Voiam să bifez acesta experiență și să văd cum este un astfel de concurs. Cu excepția acestui semimaraton și ultramaratonului de 24h, toate concursurile mele au fost de alergare montană. Iubesc să alerg pe poteci șerpuite, să mă cațăr pe stânci, să sar peste obstacole și să văd de pe vârfurile munților cele mai frumoase peisaje pe care această țară minunată le are. Cred că am alergat peste 30 de semimaratoane montane, sincer, nici nu le mai știu numărul. Până la concursul de 24h, nu alergasem niciodată o distanță mai lungă de 35 de km pe plat. Iar cea mai lungă distanță alergată era de 54 de km, dar pe munte.
- Care este următorul obiectiv pe care vrei să-l atingi?
Sunt câteva obiective la care mă gândesc încă de anul trecut și pe care aș vrea să le bifez în acest an. Unul dintre ele ar fi să alerg un ultramaraton montan de 100 de km, sau poate chiar mai lung. Un alt obiectiv este să alerg toată creasta Făgărașului într-o singură zi. Însă mai am două obiective care sunt cele mai importante pentru mine și-mi doresc să le realizez în următorii ani. Să particip la UTMB – Ultra Trail du Mont Blanc, care este catalogat ca fiind cel mai important concurs de alergare montană din lume. Iar cel mai important obiectiv, este să escaladez un vârf de peste 8000 m. Sunt doar 14 optmiari în lume, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o zi mă voi afla pe unul dintre ei.
Trăim alături de colegii noștri povești extraordinare, care ne arată succesul misiunii noastre #BeHealthy! Costel Rotaru, îți mulțumim pentru inspirație!
Costel Rotaru a studiat la Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport. S-a alăturat echipei World Class din anul 2013 și activează ca antrenor personal și instructor de group fitness (TRX) în clubul World Class at the Grand. Cea mai mare satisfacție pentru el, este că se poate implica activ în viața oamenilor din jur, inspirandu-i constant să adopte un stil de viață sănătos.
